— “De fapt, nu am vrut să plec la început.”
Aici începem conversația cu Ruslana Polyanska. Este o romă care locuiește în prezent în Italia. Ea, la fel ca milioane de alții, a fost forțată să părăsească Ucraina în urma unui război pe scară largă. Și, la fel ca milioane de ucraineni, a fost cuprinsă de un sentiment de vinovăție, dor de casă și îndoieli cu privire la decizia pe care a luat-o.
Cu Ruslana, vorbim despre dificultățile de adaptare, despre vinovăția supraviețuitorului și despre cum poți fi de folos Ucrainei, chiar dacă ești departe de еa. Și, de asemenea, despre stereotipurile despre romiі din Italia și Ucraina și despre impactul acestora asupra comunității de romi din ambele țări.
Urmează vorbirea directă.
Mama mea locuiește în Italia, lucrează aici. Locuiam acasă, în Zaporizhzhia, cu fratele meu mai mare. De fapt, el a fost cel care m-a trezit în dimineața zilei de 24 februarie cu cuvintele că a început un război pe scară largă și că vom fi bombardați. Nu am înțeles imediat ce se întâmplă: m-am așezat și am stat doar 10 minute și am încercat să înțeleg totul. A fost un sentiment groaznic.
Nu ne-am pregătit deloc (de război – n.red.). Unii oameni, deja la începutul invaziei aveau valize pliate alarmant cu acte, medicamente, haine de bază – noi nu aveam așa ceva. În primul rând, am împachetat blugіi, un pulover și un laptop. Primele zile au fost ca în ceață. Trupele ruse au pătruns foarte repede pe teritoriul regiunii Zaporizhzhia. În acel moment, eram într-o relație și de fapt, sub presiunea iubitului de atunci, am plecat. Este un străin și își ducea familia, așa că am mers cu ei. Am mers împreună în Polonia, apoi ei au mers într-o direcție, iar eu am plecat în alta, în Italia.
Îmi amintesc foarte bine cum i-am spus fratelui meu că voi pleca – el m-a susținut în asta, pentru că viața este pe primul loc. Dar acum înțeleg că această decizie a fost luată undeva la granița dintre panică și depresie. Când iubitul a început să mă convingă că ar trebui să plec, am fost de acord cu aceste emoții. În cele din urmă a devenit clar ce făceam când mi-am luat rămas bun de la fratele meu: nu știu dacă mă voi întoarce sau îl voi vedea în viu… a fost groaznic, și am plâns, și el a plâns.
CÂND EŞTI ÎN AFARA UCRAINEI – ANXIETATEA ESTE ȘI MAI PUTERNICĂ
A fost foarte greu de a de adapta. Sunt o persoană socială, am mereu nevoie să comunic cu cineva, să merg undeva. Când am ajuns prima dată, nu erau cunoscuți sau prieteni. Și când au început să apară, asta, desigur, a îmbunătățit situația, dar erau totuși italieni care nu mi-au înțeles pe deplin sentimentele. Ei nu au înțeles cum este în general – când există război.
La urma urmei, sunt 40 de minute cu transportul public până în orașul în care locuiesc prietenii mei, cu care aș putea – și aș vrea – să comunic. Nu are sens să mergi acolo după muncă, pentru că ultimul autobuz pleacă la 18:30. Așa că mergeam doar o dată pe săptămână.
Drept urmare, am devenit deprimată: nu știam limba, nu aveam prieteni, nu puteam comunica liber și îmi doream doar să nu ies deloc din casă. Am apelat la un psiholog și ea m-a ajutat cu adevărat. Am venit aici, dar nimic nu s-a schimbat psihologic: am urmărit constant știrile, dacă era vreo anxietate – mi-am sunat prietenii, fratele meu, am întrebat cum sunt. Parcă nu-ți mai pasă de tine, dar îți pasă de toți cei care au rămas. Când am fost în Ucraina, acest sentiment de anxietate a fost mai mic, pentru că eram cel puțin cu oamenii apropiați. Și când ești departe, nu înțelegi deloc ce se întâmplă acolo și începe panica. Oamenii care au rămas în Zaporizhzhia au fost cumva și mai calmi cu privire la ceea ce se întâmplă decât sunt eu aici. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la cum să îmi protejez resursa și să o îndrept într-o direcție mai utilă.
ESTE IMPORTANT SĂ FII UTIL PENTRU UCRAINA, ORIUNDE AI FI
Când am ajuns, vinovăția supraviețuitorului s-a dezvoltat foarte puternic și rapid. Am o educație jurnalistică, și am lucrat deja în profesia mea, și iată că plec – dar trebuie să fiu în Ucraina, trebuie să scriu, trebuie să ajut cumva! Când am plecat, nu mai lucram ca jurnalist, dar odată cu începutul unei invazii la scară largă, simțul responsabilității a crescut foarte mult.
Am ajuns în Italia pe 7 martie, iar Vova – unul dintre vicepreședinții „Arka” – mi-a scris deja aproape de sfârșitul lunii martie. Mi-a propus să fiu jurnalist în această organizație. Bineînțeles, am fost de acord, pentru că, în primul rând, mi-a permis să fiu utilă și să-mi folosesc abilitățile profesionale pentru asta și, în al doilea rând, să fiu sinceră, a trăi în Italia necesită mai mulți bani decât în Ucraina și am înțeles că a trăi din beneficii sociale este nu o optiune.
La început, am scris doar pe subiecte de război, ceea ce este destul de logic. Despre activiști care ajută romii și nu-romii, povești de rezistență. Mai târziu, la aceste subiecte au început să se adauge și altele. Când am ascultat povești de la oameni care se aflau direct acolo, în condițiile războiului, vina mea a crescut din nou – mă simțeam de parcă eram în afara contextului. Iată o persoană care îmi spune prin ce a trecut – și eu stau aici în Italia însorită și pur şi simplu comunic. Acest lucru s-a remarcat mai ales în comunicarea cu oamenii din Mariupol.
Pe mine mă interesează in general subiectul activismului femeilor, subiectul societăţii patriarhale. Majoritatea textelor mele le-am scris cu femeile plecate și care îi ajută pe cei care se află în Ucraina sau dincolo. Printre eroi s-au numărat imigranții romi și soldații romi ai Forțelor Armate ale Ucrainei.
Dar, sincer vorbind, nu a fost foarte ușor să comunici cu ei. Comunitatea de romi este, în general, destul de închisă și nici măcar interviurile regulate nu au fost întotdeauna ușor de aranjat. Și când a fost vorba de unele subiecte sensibile, cu atât mai mult. Am reușit totuși să o facem, dar, de exemplu, să găsim romi care servesc și declară că sunt romi este și destul de dificil. Cred că acest lucru este parțial legat și de stereotipurile despre romi, cu o posibilă atitudine negativă, dar mi se pare că în Ucraina acest fenomen își pierde treptat din avânt.
IN ITALIA ROMII NU PREA RECUNOSC CĂ SUNT ROMI
Eu însumi nu m-am confruntat niciodată cu discriminarea romilor. Poate pentru că şi arăt şi nu prea arăt ca o femeie romă, și puțini oameni ar putea spune la prima vedere că sunt de fapt o femeie romă.
Dar în Italia există un astfel de fenomen care m-a surprins: romii de aici în mare parte nu spun că sunt romi. La ei, cuvântul „țigani” („zingari”) are o conotație foarte negativă. Sunt foarte mulți romi din România aici, iar starea lor este teribilă. Activiştii locali mi-au spus că există aşezări ale acestor romi care nu au deloc documente, complet. Aici nu i-au primit, nu au devenit cetățeni ai Italiei și nu mai sunt cetățeni ai României, în general au loc niște procese groaznice acolo. Și este foarte greu să obții aceste documente. Dificultatea, în special, constă în faptul că în Italia multe puncte legislative sunt determinate la nivelul comunelor individuale. Și de aceea romii din diferite așezări nu pot obține documente în același timp – totul variază foarte mult de la oraș la oraș.
Am urmărit următoarea scenă: la stația de autobuz era o femeie cu un copil – arăta ca o romă, trebuie să fi fost o romă – și a făcut ocol toată stația, cerând un telefon pentru a suna, dar nimeni nu i-a dat, pentru că toată lumea se temea că nu o să-i se întoarce .Prin urmare, în Italia, romii care locuiesc aici încearcă să nu spună că sunt romi, din cauza unei atitudini atât de stereotipe.
Activismul romilor nu este la fel de puternic dezvoltat aici ca în Ucraina; cel puțin, așa cum mi-au spus activiștii locali, există 1 sau 2 astfel de organizații mari aici. Poate că sunt chiar și mai mici, dar dintre cele care se aud, doar una sau două. Sunt mult mai multe în Ucraina. Prin urmare, atitudinea este probabil oarecum diferită.
De exemplu, colegii noștri de la „Arka” au fost abordați de activiștii locali din Okhtyrka, din regiunea Sumy, cu o solicitare de a ajuta la strângerea de fonduri pentru un vehicul pentru apărarea terestră. S-au alăturat adunării. Și când le-au spus militarilor că și romii au ajutat la achiziționarea mașinii, au rămas surprinși. Mi se pare că astfel de momente au un efect pozitiv asupra atitudinii față de romi.
DACĂ LUAM ACEASTĂ DECIZIE ACUM, NU AȘ PLECA
Vreau să mă întorc mai mult decât îmi este frică. Desigur, este puțin înfricoșător, dar dorința de a reveni este mai puternică.
Te uiți la peisajele din Italia – da, sunt frumoase, dar totuși îți apar în minte peisajele Ucrainei. Câmpurile astea, când mergi undeva la mare. Stepele. Şi totul trage acasă.
În general, am plănuit să ne întoarcem în noiembrie, dar apoi o mulțime de rachete au zburat la Zaporizhzhia și au început astfel de blackout-uri.
Zaporizhzhia în primăvara anului 2022. Foto: Pravda ucraineană
Dacă aș fi luat această decizie acum, nu aș fi plecat. Dar la momentul respectiv părea corect. Apoi am crezut că plec pentru două săptămâni și mă voi întoarce în curând. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat… Dar am decis că mă voi întoarce cu siguranță în Ucraina în primăvară. Mi-am terminat studiile, anul IV, sunt jurnalist, si aş dori să mă înscriu la master. Dar nu am avut ocazia să mă înscriu în Ucraina anul acesta și nici nu am vrut să mă înscriu aici. Vreau să studiez acasă, așa că cu siguranță voi reveni.
Iryna Sovyak, Varosh
Fotografii furnizate de Ruslana Polyanska și de pe pagina ei de Facebook
Materialul a fost pregătit cu sprijinul Fundației Internaționale „Renaissance” în cadrul proiectului „Combaterea prejudecăților și stereotipurilor despre romi în timpul războiului, consolidarea în jurul unei dorințe comune de victorie”. Materialul reflectă poziția autorilor și nu coincide neapărat cu poziția Fundației Internaționale „Renaissance”.
